Stories by Thornofrose

pentru N..

Când se naște crepusculul.
O aud.
Întotdeauna.
Nu pot lipsi la întâlnirea cu ea.. Îmi e mai dragă decât o iubita..
Îmi mângâie sufletul de fiecare dată cu șoapte prin care respir..
Îmi mângâie picoarele cu o delicatețe desăvârșită și-mi dăruiește scoici neprțuite prin darul lor de a-mi spune povești..
Îmi ia gândul în schimb, și mi-l duce departe..tare departe..mi-l pierde în imensitatea infinitului..
Dar fără ea, eu aș fi cel pierdut. Iar în ea, mă regăsesc mereu, mă completez, mă împlinesc..
Avem un fel de alianță ciudată, prin care facem schimb de cuvinte, de povestiri, de sentimente..
Are perfecțiunea imposibilă oamenilor,chiar și atunci când e supărată.. Atunci e atât de frumosă..!
Atunci cântece-i sunt divine.. Se răzbună frumos pe ignoranța oamenilor care nu știu să o asculte.
Dar eu.. eu o ascult. Întotdeauna..
Iar în curând, voi deveni un val. Cel mai drag val al marii.. Cel mai puternic, mai sensibil și mai complet.
Și n-o să mă mai pot pierde vreodată..

Într-o noapte de vară, când o căldură înnăbușitoare tulbură somnul liniștit, ai pornit într-o călătorie astrală spre tărâmul visurilor mele. Ajuns acolo ai constat că toate porțile îți sunt închise. Drumul de acces spre feerie era în reparație și la fiecare pas întâlneai afișe cu TRECEREA INTERZISĂ. Cum nu puteai pleca însă cu mâna goală, ai decis să-mi iei gândurile.. pe toate. N-ai lăsat nici măcar unul, ca o amintire că acolo ar fi existat..
Le-ai luat cu tine și le-ai închis într-o colivie cu gratii apropiate, le-ai încuiat cu un lacăt de dor și cheia ai pus-o pe un șnur de uitare în jurul gâtului. Le-ai hrănit periodic cu vorbe măsurate și le-ai pus să bea din pahare de cristal pline cu iluzii transparente. Le-ai făcut să-și dorească să fie acolo, închise; știau că sunt protejate de fulgere, de ploi și tunete..
Dar criza și-a făcut apariția.. Hrana s-a împuținat, prin acoperiș au început să cadă picturi de ploaie iar tunetele se aud tot mai puternic. Îngrijorate, gândurile au început să-și facă planuri de evadare. Și cum lacătul aproape a ruginit, nu vor avea nevoie de cheia din jurul gâtului tău..

Din mii de lacrimi de ploaie, marea compune cântece al căror ecou face orizontul să vibreze. Din străfundurile ei, sirenele îi țin isonul cu sunete de viori. Vântul se unește corului, suflând cu blândețe în scoicile aduse pe mal de catre valurile jucăușe și nestatornice. E trilul ce atrage în fecare noapte luna, ca un magnet gigantic. Se oprește deasupra ei.. Se privește în oglinda apei..Ar vrea atât de mult să coboare.. Măcar odată să privească sirenele de aproape.. Se zbate.. Încearcă să se îndepărteze..măcar să nu-și mai vadă lumina oglindită de cristalul ce nu vrea să-i dea găzduire.. Nu poate pleca prea departe.. Sunetele nu o lasă. O cheamă, o atrage, o înlănțuie cu zale de note și o leagă strâns cu partituri divine.. Dar nu mai vrea.. Cheamă în ajutor norii. Să o acopere, să nu se mai vadă strălucind pe suprafața mării.. Acum ascultă doar.. Muzica o poartă cu gândul acolo unde își dorește atât de mult să ajungă.. În adâncul mării, dansând cu sirenele.. Și așteaptă dimineața..

Pentru Ana și Ionuț!

Știi că sunt o cititoare de gânduri..? Știi că ochii tăi îmi spun povești nemuritoare și buzele tale murmură fără să știi, doar pentru mine, basme ce-mi fac ploapele să coboare și-mi trimit gândurile într-o lume feerică de vise colorate? Când tu crezi că dorm și mă privești curios, petalele catifelate ale gândurilor mele, mângâie blând ochii viselor tale.. Se deschid ușor și văd în ei întreaga lumină a soarelui adunată în micul iris strălucitor. Alunec cu grijă în adâncul privirii tale, simt bucuria, zâmbetul și aflu tainele cele mai ascunse ce se deschid ochilor mei ca o carte demult necitită..

Iar când tu te trezești în zori și-mi mângâi părul așteptând ca eu să-ți ating dimineața cu un sărut, te privesc cu ochii întredeschiși și văd îngerul alb cu aripi de nori, ce mă poartă în fiecare zi într-o lume necunoscută.. În fiecare zi o altă lume, un alt cer, un alt soare, o altă mare.. În fiecare zi, zâmbete minunate și vesele mă însoțesc pe aripile tale..și nu vreau să mă opresc.. Dar știu că noaptea vom călători prin câmpia viselor mele.. iar a doua zi, porni-vom din nou zborul feeric pe aripile tale de nori..

Privea șevaletul ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară.. chiar dacă în fiecare zi își picta sufletul cu minunate îmbinații de culoare.. Azi privea prin pânza albă ca printr-o fereastră deschisă. Udă una din pensule, apoi o puse într-o culoare.. Oarecare.. Trasă o linie de la un capăt la celălalt al pânzei. Realiză că acea culoare era roșu. Încercă să-și amintească ce obișnuia să picteze cu acea culoare.. Și prin fața ochilor îi trec câmpuri cu maci, livezi cu meri și exprimarea pasiunii prin petale de trandafir răspândite neglijent pe pânza albă.. Dar pensula nu vrea să schițeze nimic asemănător. Înmoaie însă pensula din nou, și trasează rând pe rând, linii fără sens, în toate culorile.. Cu fiecare linie trasată, cu fiecare culoare.. ochii văd lucrurile pe care le picta zi de zi.. Portocaliul soarelui arzător, albastrul nemărginit al cerului limpede, verdele câmpiilor de primăvară, galbenul spicelor de grâu… Perii fini ai pensulei însă nu-l ascultă. Tot ce reușește să picteze sunt linii.. la întâmplare..Privește pânza și tabloul îi pare cunoscut.. atât de cunoscut.. Apoi privește în sufletul său.
De acolo îl cunoștea..

O cortină de stele căzătoare se lansează din cer către pământ. Fiecare stea se topește atunci când atinge pământul. Nu se prăbușește, nu face zgomot. Se contopește numai cu pământul,într-o înțelegere tacită..

Cauți cu privirea un punct luminos în întuneric. Ceva care să-ți lumineze drumul; deși milioane de stele se străduiesc să deschidă o potecă de raze în fața pașilor tăi tremurânzi. Te miști încet, cu mâinile întinse și cu teama de a nu te prăbuși într-un hău mai adânc decât întunericul.. Îți vezi puse la încercare toate instinctele și înțelegi că trebuie să le folosești. Minile tale trebuie să simtă înnainte de a atinge; auzul trebuie să te călăuzească printre hățișuri flămânde, ghidându-te prin foșnetul frunzelor fără să fii zgâriat de crengi. Ochii sunt cei care trebuie să-ți lumineze drumul. Trebuie. Înnaintezi greu..mai ales că nu știi încă unde trebuie să te oprești. Când noaptea va obosi să te urmărească și va pleca să viseze? Și dacă nu se va mai face ziuă niciodată…? Nu, asta nu e posibil, totul are un echilibru, după noapte vine zi și iar noaptea și iar.. Îți spui asta fără multă convingere, dar trebuie să crezi că e așa ca să poți merge mai departe. Nu te poți opri acum. Partea bună e că instinctele tale au învățat să te ghideze…

Ai obosit, dar nu vrei să te odihnești chiar dacă mergi mai mult din instinct. Picioarele s-au învățat să pășească și nu vor să se mai oprească. Din nou te gândești: la ce bun să continui? Dacă nu se va mai face ziuă niciodată? Pentru prima dată te întrebi cum ai ajuns acolo? Faci eforturi să-ți amintești și parcă au trecut secole.. Amintirile sunt prea vechi și totuși vii. Da, mintea e cea care refuză să-și amintească..

Și totuși, departe, vezi ceea ce pare un punct luminos.. Să fie doar una din milioanele de stele care te înconjoară, dar care oricum nu te poate călăuzi? Dar pare mai puternic.. Sau doar ochii obosiți vor să vadă așa? Te apropii de sfârșitul călătoriei? A obosit oare noaptea? A hotărât oare ziua că e vremea să-și recucerească împărăția?

Ai obosit…

Privesc liniștit prin fereastra camerei.

Ating nisipul de pe malul mării într-o încercare timidă de a-i simţii fineţea.
Încerc să mă transpun în fiecare bob.. să mă întind de-a lungul plajei şi să aştept..
Îl văd cum vine..Îl simt.. Îl aud..
Valul
Şoapte numai de mine auzite în imensitatea peisajului.
Acum, sunt mii de boabe de nisip arzător.
Aştept cu dor răcoarea valului care ajunge în sfârşit după o călătorie obositoare şi se poate odihnii în braţele nisipului fierbinte..
Şopteşte blând vorbe de dor nemărginit pentru nisipul tremurând.. A adus cu el o scoică în care nisipul îi poate auzi vocea atunci când e departe..
Marea şi nisipul..
Mereu împreună prin legea firii.
Perfecţinea simplă a naturii, triunfă din nou asupra vieţii. Asupra oamenilor care aleargă în căutarea unei perfecţiuni complicate şi imposibile..

Cerul priveşte cu dor nespus către Pământul întins sub tăria lui. E atât de departe..
Se privesc în fiecare zi dar nu se pot atinge.
Îşi cheamă norii împrăştiaţi prin orizonturi şi le spune că e vremea ca lacrimi de ploaie să curgă lin..
Doar aşa poate ajunge Cerul la Pământ.. Cernându-şi lacrimile prin sita norilor, lăsându-le să cadă suav, pentru a-i potoli setea.
Pământul îşi deschide porii pentru a simţii in fiecare fibra lacrimile calde..
Atunci, cerul şi pamântul se contopesc, uniţi invizibil prin cordonul de diamante cu forme diferite..
Pământul absoarbe cu nesaţ picurii pe care cerul îi eliberează cu generozitate.. Lacrimile se vor transforma în covoare de flori ce vor acoperi trupul pământului.. Iar cerul, cu o dorinţă furioasă, eliberează şi mai multe lacrimi, însoţindu-le cu zâmbet de fulger tremurător ce despică pământul, pentru ca lacrimile de ploaie să pătrundă adâncuri, iar mările de flori să iasă învingătoare la suprafaţă..
Apoi, cerul îşi ia rămas bun de la pământul reavăn..până când dorul îl va cuprinde din nou.. forţândul să elibereze lacrimi de ploaie.
Doar aşa poate ajunge Cerul.. la Pământ..

Ce-ai vrea să-mi fii?
Să-mi fii o lacrimă de rouă
În tinereţea dimineţii?
Să-mi fii suspin de suflet tulbur
Sau paşi pe drumurile vieţii?
Să-mi fii..
Un zâmbet de lumină când întunericul m-apasă,
Să-mi fii izvor cu apă lină..
Şi cer de umbre-aş vrea să-mi fii,
Căci visele-mi, doar tu le ştii..
Fi-mi un surâs de buze fine
Ce mângâie al meu obraz,
Arată-mi calea cea mai simplă
Spre valul mării de topaz..
Mai ştii să-mi fii un gând cu îngeri
Şi visul să-l prefaci real?
Fi-mi somnul dulce-al dimineţii!
Fii poarta mea spre ideal!
Sau.. fi-mi mai bine numai aer
Să te respir în toată clipa..
Şi-atunci nu vei putea pleca
Căci aş murii..
Sau fi-mi o stea..