Stories by Thornofrose

Archive for the ‘GANDURI’ Category

pentru N..

Când se naște crepusculul.
O aud.
Întotdeauna.
Nu pot lipsi la întâlnirea cu ea.. Îmi e mai dragă decât o iubita..
Îmi mângâie sufletul de fiecare dată cu șoapte prin care respir..
Îmi mângâie picoarele cu o delicatețe desăvârșită și-mi dăruiește scoici neprțuite prin darul lor de a-mi spune povești..
Îmi ia gândul în schimb, și mi-l duce departe..tare departe..mi-l pierde în imensitatea infinitului..
Dar fără ea, eu aș fi cel pierdut. Iar în ea, mă regăsesc mereu, mă completez, mă împlinesc..
Avem un fel de alianță ciudată, prin care facem schimb de cuvinte, de povestiri, de sentimente..
Are perfecțiunea imposibilă oamenilor,chiar și atunci când e supărată.. Atunci e atât de frumosă..!
Atunci cântece-i sunt divine.. Se răzbună frumos pe ignoranța oamenilor care nu știu să o asculte.
Dar eu.. eu o ascult. Întotdeauna..
Iar în curând, voi deveni un val. Cel mai drag val al marii.. Cel mai puternic, mai sensibil și mai complet.
Și n-o să mă mai pot pierde vreodată..

Într-o noapte de vară, când o căldură înnăbușitoare tulbură somnul liniștit, ai pornit într-o călătorie astrală spre tărâmul visurilor mele. Ajuns acolo ai constat că toate porțile îți sunt închise. Drumul de acces spre feerie era în reparație și la fiecare pas întâlneai afișe cu TRECEREA INTERZISĂ. Cum nu puteai pleca însă cu mâna goală, ai decis să-mi iei gândurile.. pe toate. N-ai lăsat nici măcar unul, ca o amintire că acolo ar fi existat..
Le-ai luat cu tine și le-ai închis într-o colivie cu gratii apropiate, le-ai încuiat cu un lacăt de dor și cheia ai pus-o pe un șnur de uitare în jurul gâtului. Le-ai hrănit periodic cu vorbe măsurate și le-ai pus să bea din pahare de cristal pline cu iluzii transparente. Le-ai făcut să-și dorească să fie acolo, închise; știau că sunt protejate de fulgere, de ploi și tunete..
Dar criza și-a făcut apariția.. Hrana s-a împuținat, prin acoperiș au început să cadă picturi de ploaie iar tunetele se aud tot mai puternic. Îngrijorate, gândurile au început să-și facă planuri de evadare. Și cum lacătul aproape a ruginit, nu vor avea nevoie de cheia din jurul gâtului tău..

Privea șevaletul ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară.. chiar dacă în fiecare zi își picta sufletul cu minunate îmbinații de culoare.. Azi privea prin pânza albă ca printr-o fereastră deschisă. Udă una din pensule, apoi o puse într-o culoare.. Oarecare.. Trasă o linie de la un capăt la celălalt al pânzei. Realiză că acea culoare era roșu. Încercă să-și amintească ce obișnuia să picteze cu acea culoare.. Și prin fața ochilor îi trec câmpuri cu maci, livezi cu meri și exprimarea pasiunii prin petale de trandafir răspândite neglijent pe pânza albă.. Dar pensula nu vrea să schițeze nimic asemănător. Înmoaie însă pensula din nou, și trasează rând pe rând, linii fără sens, în toate culorile.. Cu fiecare linie trasată, cu fiecare culoare.. ochii văd lucrurile pe care le picta zi de zi.. Portocaliul soarelui arzător, albastrul nemărginit al cerului limpede, verdele câmpiilor de primăvară, galbenul spicelor de grâu… Perii fini ai pensulei însă nu-l ascultă. Tot ce reușește să picteze sunt linii.. la întâmplare..Privește pânza și tabloul îi pare cunoscut.. atât de cunoscut.. Apoi privește în sufletul său.
De acolo îl cunoștea..

O cortină de stele căzătoare se lansează din cer către pământ. Fiecare stea se topește atunci când atinge pământul. Nu se prăbușește, nu face zgomot. Se contopește numai cu pământul,într-o înțelegere tacită..

Cauți cu privirea un punct luminos în întuneric. Ceva care să-ți lumineze drumul; deși milioane de stele se străduiesc să deschidă o potecă de raze în fața pașilor tăi tremurânzi. Te miști încet, cu mâinile întinse și cu teama de a nu te prăbuși într-un hău mai adânc decât întunericul.. Îți vezi puse la încercare toate instinctele și înțelegi că trebuie să le folosești. Minile tale trebuie să simtă înnainte de a atinge; auzul trebuie să te călăuzească printre hățișuri flămânde, ghidându-te prin foșnetul frunzelor fără să fii zgâriat de crengi. Ochii sunt cei care trebuie să-ți lumineze drumul. Trebuie. Înnaintezi greu..mai ales că nu știi încă unde trebuie să te oprești. Când noaptea va obosi să te urmărească și va pleca să viseze? Și dacă nu se va mai face ziuă niciodată…? Nu, asta nu e posibil, totul are un echilibru, după noapte vine zi și iar noaptea și iar.. Îți spui asta fără multă convingere, dar trebuie să crezi că e așa ca să poți merge mai departe. Nu te poți opri acum. Partea bună e că instinctele tale au învățat să te ghideze…

Ai obosit, dar nu vrei să te odihnești chiar dacă mergi mai mult din instinct. Picioarele s-au învățat să pășească și nu vor să se mai oprească. Din nou te gândești: la ce bun să continui? Dacă nu se va mai face ziuă niciodată? Pentru prima dată te întrebi cum ai ajuns acolo? Faci eforturi să-ți amintești și parcă au trecut secole.. Amintirile sunt prea vechi și totuși vii. Da, mintea e cea care refuză să-și amintească..

Și totuși, departe, vezi ceea ce pare un punct luminos.. Să fie doar una din milioanele de stele care te înconjoară, dar care oricum nu te poate călăuzi? Dar pare mai puternic.. Sau doar ochii obosiți vor să vadă așa? Te apropii de sfârșitul călătoriei? A obosit oare noaptea? A hotărât oare ziua că e vremea să-și recucerească împărăția?

Ai obosit…