Zbucium
Din mii de lacrimi de ploaie, marea compune cântece al căror ecou face orizontul să vibreze. Din străfundurile ei, sirenele îi țin isonul cu sunete de viori. Vântul se unește corului, suflând cu blândețe în scoicile aduse pe mal de catre valurile jucăușe și nestatornice. E trilul ce atrage în fecare noapte luna, ca un magnet gigantic. Se oprește deasupra ei.. Se privește în oglinda apei..Ar vrea atât de mult să coboare.. Măcar odată să privească sirenele de aproape.. Se zbate.. Încearcă să se îndepărteze..măcar să nu-și mai vadă lumina oglindită de cristalul ce nu vrea să-i dea găzduire.. Nu poate pleca prea departe.. Sunetele nu o lasă. O cheamă, o atrage, o înlănțuie cu zale de note și o leagă strâns cu partituri divine.. Dar nu mai vrea.. Cheamă în ajutor norii. Să o acopere, să nu se mai vadă strălucind pe suprafața mării.. Acum ascultă doar.. Muzica o poartă cu gândul acolo unde își dorește atât de mult să ajungă.. În adâncul mării, dansând cu sirenele.. Și așteaptă dimineața..
